Scânteia vieților spulberate...

© Sputnik / Mikhail Klimentyev / Перейти в фотобанкВетераны ВОВ на церемонии открытия Ржевского мемориала
Ветераны ВОВ на церемонии открытия Ржевского мемориала - Sputnik Молдова
Подписаться на
Yandex newsTelegram
Конкурсная работа в номинации "Лучшая обзорная или аналитическая статья". Автор — Елена Лештаев
Чтобы проголосовать за данную конкурсную работу нажмите кнопку "Нравится" (изображение поднятого вверх большого пальца руки, которое располагается непосредственно под размещенной на сайте работой).

„Timpul în cursa lui imensă descoperă tot ceea ce era ascuns și acoperă tot ceea ce era descoperit” — Sofocle

Istoriile se împletesc în pânza timpului, misiunea noastră constă în deslușirea acestui ornament enigmatic. Istoriile războiului au ajuns la noi datorită celor, care au făcut parte a acestor evenimente. Deseori, stau pe gânduri și nu-mi vine a crede, că generația noastră este ultima, care poate desluși acest ornament prin prisma sentimentelor retrăite de bunei și străbunei. Totodată, noi suntem acea punte care va uni generațiile ce vin și pleacă. Anume din acest motiv, este necesar să cunoaștem istoria, să transpunem amintirile din trecut în inimile copiilor și nepoților. Prin aceste amintiri, noi lăsăm amprente în eternitate.

Buneii mei demult sunt plecați, totuși, ei au reușit să-mi povestească despre trecutul care îi înfiora chiar și peste decenii. Groază, fiori, durere și lacrimi, acest sacrificiu pentru totdeauna le-a schimbat. Plecând la război tineri de 17-19 ani, eu s-au întors bărbați de 22-24. Credeți că războiul a lăsat amprentă în suflet? — Nu, acolo au rămas cicatrici, ce nu puteau fi înlăturați și nici mascați. Însă, războiul le-a lăsat amprente și pe față — ochii lor nu mai emanau dragoste și tandrețe. Ochii păstrau în sine scânteiele calvarului prin care au trecut două suflete juvenile.

„Era sfârșit de iunie, abia s-au spulberat emoțiile balului de absolvire, a primului sărut și a primului răsărit a unei vieți noi. Dacă aș fi știut ce „nouă viață” ne așteaptă. Eram în pragul Războiului, deși nu am simțit asta, era totuși o presimțire, un fior involuntar. Primii ani, eram departe de lupte, noi eram antrenați, am trecut peste încercări drastice ale vieții unui soldat. Da, eu am vrut să apăr Patria și să fiu printre băieți ca și mine. Mirarea mea a fost imensă când am aflat că locul nostru de dislocare a fost orașul Brest. BREST unde la moment erau cele mai sângeroase lupte, unde Armata Roșie în prima conflagrație a pierdut 50% de soldați. Capăt al lumii care rămânea ostil pe parcurs a trei ani de zile. Primele zile, aflându-ne acolo, noi am simțit cum pământul este zguduit de lupte, de bombardament și de urletele tancurilor. Ieșind la luptă pentru prima dată, eu eram cu gândul că nu mă v-oi întoarce. Ca să înțelegi, noi am tras foc cu cea mai mare bestialitate, la fel ca și adversarii noștri care erau gata în orice clipă să ne sfărâme în aceste minute crâncene. Tovarășul meu Nicolaie a fost răpus de glonți, viața se mai zbătea în el când a ajuns până la mine. El înțelegea că pleacă, ultimile sale cuvinte erau: „Păcat, eu nu știu cu ce se va termina acest Război și cine va ieși învingător”.

Oribil, în ce transformă Războiul oamenii. Trebuie să-ți spun adevărul, când lupți nu este loc pentru lacrimi sau compasiune, este doar acest moment, când corpul tău este focusat pe ideea fixă de a rămâne în viață. Eu am trecut peste acea zi și încă multe luni de teamă, foame și un sentiment pe care nu-l pot descrie — un dor nebun după cei care au plecat. Eu nu am participat la eliberarea Brestului, am fost întins pe patul de spital, un glonte a străpuns piciorul. Sincer, am simțit durere, în primele câteva secunde nu înțelegeam cauza, cred că nivelul de adrenalină era într-atât de ridicat că toate simțurile au fost nivelate, după aia o oră care mi s-au părut o eternitate, eu mai eram pe câmpul de luptă, am făcut bandaj și speram la o minune. Așa și a fost să fie — eu am rămas viață. În total, am fost acolo 5 luni, după toate cele văzute acolo și după reîntoarcerea mea acasă, eu practic nu putem dormi. Visele mele erau sumbre și înfricoșătoare. Încă peste 5 ani, eu credeam că acest segment al vieții nu-mi aparține, posibil s-a întâmplat cu altcineva? Viața era împărțită în două și unicul sentiment care m-a adus din nou la viață peste ani — a fost dragostea. Da, dragostea față de bunica ta, față de copii, eu niciodată nu am uitat prin ce am trecut, dar acest sentiment al iubirii, a reușit să vindece sufletul... Viața ne pune la încercări, fiți demni și înfruntați-le, iubiți, creați familie și mereu credeți în Dumnezeu, forțele proprii și ... minuni!"

- Nicolae Kipnis, veteran ai celui de-al Doilea Război Mondial

"Decembrie 1941. Zile numărate până la Anul Nou. Scrisoarea pe care o așteptam și o uram din start. Fratele meu a primit una, patru luni în urmă. El a fost luat cu alți 30 de băieți, printre care și colegii lui de clasă. Eram întotdeauna printre ei, dornic să ascult istoriile băieților mai mari. Curajoși și deștepți, ei întotdeauna aveau în plan să lupte curajos și să nimicească dușmanii. Nu a fost să fie. Bombardamentul a început, când ei erau în drum spre locul de dislocare. Au murit toți. Pe veci tineri și ambițioși.

A fost rândul meu. Însă, eu nu eram gata pentru așa un sfârșit, eu eram plin de ură și dorință de a mă răzbuna. Și iată-mă aici, la hotarele Moscovei. Erau doar 40 km și dușmanul putea intra în capitală. Nemții știau pe cât ei sunt de aproape și nu știau pe cât de slabi suntem noi. Slabi și totuși rezistenți la așa temperaturi. A fost o iarnă cu ger cumplit, eram de părerea că vremea era de partea noastră și acum cred că a fost așa. Istoviți, fără puteri și noi și ei, eram pe părți diferite a unui hotar imaginar. Însă, la un moment dat, am avut parte și de ajutor, în cazul meu —trei băieți de 16 și 17 ani respectiv. Perioada 5 decembrie 1941 — 7 ianuarie 1942 este numită contra-atac. Da, noi am reușit să o facem, să extindem hotarele pe care le apăram, totuși, pierderile au fost enorme și încă e departe de deznodământ. Luptele continuau în total pănă în aprilie, divizionul nostru a fost redirecționat și în alte orașe. Nu am văzut momentul când băieții au înțeles că această luptă a luat sfârșit, noi luptam lângă Leningrad (St-Petersburg). Era destul de greu, fizic și moral, noi ne-am deprins cu suferința, ne-am deprins să petrecem în ultimul drum prietenii, colegii. Lacrimile adesea nici nu mai veneau, nu știu, poate am ajuns noi la o limită oarecare, când nu mai puteam plânge. Eu duceam dorul de casă, am rămas unicul fiu la părinți și îmi dădeam seama că pentru ei moartea mea ar însemna un sfârșit. Acest gând — să rămân în viață pentru ei, m-a ajutat să mă întorc de fiecare dată de pe câmpul de luptă. Deși, eu nu știam ce-i cu ei, mai sunt ei în viață sau nu. Scrisorile adesea nu ajungeau și noi putem doar creea ipoteze și retrăi.

Ziua de 9 mai 1945, eu o țin bine minte. Nu a fost o surpriză pentru noi, majoritatea înțelegea că al Doilea Război Mondial e pe sfârșite. Cu o zi înainte eu eram în drum spre casă, astea erau zilele mele de odihnă, deși eu înțelegeam că niciodată în viață eu nu voi mai pune mâna pe armă. Și declararea capitulării, acest mesaj era transmis de câteva ori, noi înțelegeam că totul s-a adeverit, Războiul s-a terminat și totuși, nu ne venea a crede. Noi am câștigat. Părinții plângeau așteptându-mă la prag. Nici nu m-au recunoscut, am plecat fiu, m-am reîntors străin.

Și lupta începe din nou, de data asta cu realitatea ce ne-a cuprins într-un moment. După toate cele retrăite e foarte greu să te întorci la viața normală. Primul an eu nu mă putem deprinde cu sunetele produse de tavele din casă. Nu puteam dormi mai mult de patru ore și nu puteam merge pe stradă fără să dau o privire în urmă. Ce pot să spun? Amintirile Războiului mereu trăiesc în sufletul meu, eu țin minte în detalii fiecare luptă, fiecare față. Însă, acum, eu văd familii fericite, copii ce zâmbesc, oameni ce fac parte a acestei țărișoare și înțeleg că totul nu a fost în zadar. Tinerețea noastră a trecut peste vremuri oribile, anume din acest motiv, eu mă bucur văzând tineretul de acum ce poate resimți toate nuanțele vieții. Prețuiți acest timp și păstrați Pacea."

- Iurie Taranov, veteran ai celui de-al Doilea Război Mondial

Doar două persoane, două destine ce pe veci au rămas mutilate de ghiarele Războiului. Prin prisma celor retrăite, ei au reușit să iubească, să clădească dumicat cu dumicat viața și să poarte în sine speranța.

Niciodată nu i-am întrebat la ce sperau sau ce nu au reușit să ducă până la capăt. Eram copil ce ascultam istorii înfiorătoare și încercam să aflu mai mult. Nu am aflat, ei au plecat când avem doar 12 ani. Eu am lăsat ideea să le macin cu întrebări. Era dureros și pentru ei și pentru mine. Acum, am și mai multe întrebări, ce nu-și găsesc răspuns.

Acest Război a zguduit milioane de vieți, amintirile acestui Război contează enorm, mai ales că situația globală se agravează din ce în ce mai mult. Noi suntem copiii Păcii și nu prețuim acest lucru. Este și de așteptat, noi oamenii nu ținem la ceea ce avem, incluși în problemele cotidiene, uităm că trebuie să fim conduși de alte valori.

9 Mai a devenit și ea o zi a dezbinării acestui mic popor. Uitați de ură, noi avem mai mult în comun decât pare, istoria familiilor noastre, baștina, circumstanțele. Noi toți trăim în țara, care a trecut peste foarte multe orori. Etniile, limbile vorbite, naționalitatea, diversitatea acestor constante reprezintă un patrimoniu, un avantaj cu care trebuie să ne mândrim. Așa am obținut Victoria, vorbind diferite limbi, ținându-se de mâini și ajutând la nevoie. Nu uitați, nu lăsați să fie uitat ceea ce pe veci este întipărit pe hotarele acestui plai.

Чтобы проголосовать за данную конкурсную работу нажмите кнопку "Нравится" (изображение поднятого вверх большого пальца руки, которое располагается непосредственно под размещенной на сайте работой).
Лента новостей
0